miercuri, 10 ianuarie 2007

O poezie fără timp

Cuvânt de citire ca prefaţă la a doua ediţie

Revărsări de culori şi nuanţe, întrebări retorice, metafore criptice, discurs liric gradat, condensat, iată ce ne propune în acest volum, Daniel-Dumitru Darie. Seducţiile sale literare sunt în acelaşi timp atuuri ale unui op promiţător şi ale afirmării unui poet cu reale calităţi în tărâmul atât de controversat al poeziei, tărâm populat cu himere, în căutarea unui adevăr imaginar, paradoxal, suplinit prin comunicarea modernă a celularului şi a internetului.
Scormonitor în cuvinte şi stări lirice, poetul, în sensul bun al cuvântului, caută sensuri noi vocabulelor tragice şi filosofice în acelaşi timp, dar nu sca-pă din vedere nici efemeritatea clipei în care trăim, abur şi fum până la urmă, după care ne trezim în mersul firesc al vieţii la poarta închisă a existenţei. În volumul Paşaport, spiritul său neliniştit cultivă o meditaţie halucinantă, atent orchestrată, asupra sensurilor lumii prezente. Poezia sa este o radiografiere a crizei existenţiale, în fiecare din noi prezentă, la el făcând parte din alcătuirea fiinţei lui; este o poezie a tainelor, a subtilităţilor, a jocului de cuvinte ce duc la sublinierea esenţelor.
Pentru Daniel-Dumitru Darie poezia este platoşa cu care se protejează împotriva trecerii timpului, împotriva răutăţilor lumii, e mascota cu care cutreieră vremea şi necuprinsă ei, iar cartea domniei sale astfel alcătuită este cu preponderenţă închinată sentimentului cel mai sublim la care aspiră fiinţa umană, dragostea. În comunicarea cu natura atât de bine evidenţiată în versurile acestei cărţi, poetul găseşte o alianţă care îl iluminează şi îi crează o stare specială, impresionat de cuvintele din poeme care îl fac să se gândească ce miraculoasă poate fi viaţa, având mare încredere în devenirea sa poetică.
Firul roşu al volumului e cercetarea naşterii, a vieţii, a dragostei (în special) şi a morţii, elemente regăsite în mai toate poeziile care incită şi fascinează.
Cele mai frapante caracteristici ale lor sunt fluenţa şi imaginile măiestrit concepute, deloc ostentative, cu sugestii ale unei sensibilităţi debordante.
O altă trăsătură definitorie este lirismul bine articulat, perfect motivat, încadrat cu exactitate în lirica tradiţională, cu puternice intarsii de modernism (aici, cele două într-o armonie deplină), capabile împreună să adauge o mare căldură versurilor.
Acestor trăsături, care ţin de fond şi de atitudine, li se adaugă clasicismul perfect asimilat în modernitate, precum şi nivelul propriu-zis al expresiei, al stilului, nivel caracterizat prin plasticitate şi eleganţă, care-l fac pe autor triumfător asupra textului, asupra temei, asupra limbajului chiar dacă, câteodată, repetiţiile par să deranjeze ele au însă rolul de a stabiliza o anume idee.
Coborând mai jos de josul lumii, pătimind pentru „zidirea” într-un folos scriitoricesc a cuvântului, poetul parcurge un itinerar iniţiatic, care, până la urmă, întruchipează popasul nostru pe pământ, către „sfârşitul de an” în care încă mai poposeşte „o iubire” ce înalţă şi dă speranţe fiinţei poetului.
„Târziul An Nou” e târziul din noi, din fiecare, în care gânduri şi speranţe, aidoma păsărilor călătoare, se îndreptă nu spre soare-răsare ci spre soare-apune „înspre nordul arctic, înspre sudul sec”, o poveste repovestită a trădărilor şi a uitărilor cum spune poetul în versurile:
Vom petrece viaţa printre vechi prieteni
Neştiind de-acuma când e Anul Nou
”.
Mădălina Loredana Olteanu